INFINITUL UNEI FEMEI




INFINITUL UNEI FEMEI… 


   Omul se cunoaște după fotografiile pe care le face… Vă invit la o părere… De bine sau… deloc!

Cei mai mulți dintre noi năvălesc cu bocancii în sufletul altora și strică tot ce bun, frumos sau tot ce poate fi promițător. Ei nu “descoperă”, ci acoperă, asa cum, de pilda, pisica își desăvârșeste festinul. In esentă, oamenii își arată ceea ce au: fruntea sau fundul…“Insulta este dovada înfrângerii” spunea Nicolae Iorga… Injuratul este cea mai primitivă manifestare. Când este insotită și de mitocănie sau incultură ajunge la paroxism.

Cele de mai sus sunt doar măsura de siguranță pe care mi-o iau pentru cele de mai jos… Să începem… Unei eterne eleve i-am propus o tema: INFINITUL! După un timp mi-a adus… o tonă de poze! A urmat selecția. I-am fost, pe rând, ba dușman, ba prieten, rău sau bun…
Fotografiile ei arată un suflet care trăiește emoțiile întâlnirii cu cele lăsate de Dumnezeu în jurul nostru. Infinitul ei este real; nu începe de nicăieri, și e bine, se rotește și se întoarce de unde a plecat, nu se oprește pentru că este ca paralelele lui Euclid: “ doua linii care se întâlnesc la infinit”… (?!) Mai mult, fotografiile ei, ca zațul unei cești de cafea, spun de toate unui băutor priceput: cât este sensibilitate, cât este educație, cât este cultură, cât este respect, cât este bun simț, cât este comunicare, cât este modestie, cât este…Poate că cel mai adânc este egoismul ei, bine-temperat. Nu face poze pentru cineva anume, ci numai pentru ea; dacă are chef! Empiric și gândite sui-generis; ocazie de viață sau de stare maxima…In aceasta situație își permite să fie sinceră! La vârsta ei, de FOARTE femeie, vânată, la propriu și la figurat, ca unii să o înjure, ca alții să o admire, a intrat într-o cutie, singură, cu voluptate… Ca să nu plesnească și, ca să fie ea, face fotografii. Nu sunt nici bune, nici rele, sunt ale ei…Țăndări. De viață. Lipite cu timp, adică solid. Așa, ca să se compare… cu ea… Fotografii care se lasă citite. De literați metafizici sau de analfabeti dialectici. Fiecare poate să spună ce a înțeles! Sau cât și/sau cum pot să afle implicarea în lume a cuiva care este pe drumul spre  sau către…Avem noi puterea să înțelegem semenii? Vrem noi să fim mai buni? Știm noi să ne comparam… cu noi înșine? Iată INFINITUL unei femei; am trecut în fugă prin el, chiar am și am stat câte un pic și am vazut lucruri care mi-ar trebui și mie, ca să fiu mai bun, mai cinstit, mai corect, mai sensibil, mai întelept, să fiu… La, la, la, la…
Cea care face aceste fotografii se numește Ioana Băsescu. O femeie normal, un om normal, ca noi. Are o pasiune cinstită și profundă: fotografia. În cele de sus, este vorba de ea și NUMAI de ea! Nu despre vecinii ei, nu despre rudele ei, ci despre ea, singură pe cântarul vietii ei, numai a ei, ca noi toți, merituoși sau altfel…A fost eleva, iar eu și soția mea am fost profesorii ei; adică ea a învățat de la noi, iar noi de la ea. Cum s-a întâmplat cu mai toți elevii mei, mulți și minunați. Suntem rude de fotografie.