Un ou cu două foto-gălbenușuri …





                     



Un ou cu două foto-gălbenușuri …
                                           

      Vi s-a întâmplat să spargeți un ou și să găsiți două gălbenușuri...? Cât colesterol!

    Ioana. N-am mai vorbit cu ea de aproape o jumătate de an. Când am deschis calculatorul mă aștepta cuminte un e-mail cu ceva poze; de la Ioana, una din absolventele Școlii de Artă, clasa de „tehnică și artă fotografică” la care mi-s profesor, împreuna cu soția mea, în aceiași „calitate” autentificată.
Ioana mi-a trimis două „peisaje” de care era mândră și ar fi vrut să fiu la fel. Foarte bune, ceva ce în calificativul spontan s-ar fi putut numi „foarte mișto”, un limbaj neconventional dar care are o nuanță amicală. „Vă mulţumesc, zice, știam că sunt bune, vă plac?”... „Da, ai început să-ți cunoști aparatul, iar el să te iubească”... „Nu e tot ăla, am primit unul nou, un 5 D Mark II, poate că ... am îmbătrânit putin”... Peste alte câteva zile, îi scriu: „Ioana, te rog să faci un preț vechiului tău aparat, Canon 5 D, și să îl dai în rate unui elev de-al meu, mai sărac”... „Bine, zice, vi-l dau dvs. și faceți ce vreți cu el. Nu vreau bani... “Bine, din suflet, îl primesc, îl dau și eu cadou unuia care merită și n-are. Da, e cel mai bine”...
Habar nu aveți ce înseamna să faci bine cuiva; e greu și răscolitor să-mi departajez elevii pe care îi iubesc deopotrivă. Trăim împreună, de fiecare dată,  aproape un an plin de sentimente, stângăcii, greșeli și reușite, cunoscându-ne adâncul sufletului, eu ca profesor, ei ca elevi, fiecare dorind cu multă sinceritate mai binele și mai multul. E greu. E greu. Insomnie. Gânduri. Ii știu doar pe cei buni! M-am hotărât: „5 D-ul” îl dau lui Dan, un absolvent care locuiește în Galați. Merită, pentru că aparatul lui, un „500 D”, Canon, i-a cedat supremația, ca în reclama cu bateriile Duracel: Dan a devenit mai deștept decât aparatul său și este acum într-un impas de materie cenușie. Ar fi o șansă pentru el să se dezvolte; nu mai este „începător” (o parte dintre fotografi (?!) care vor să fie „importanți” își zic, tâmpește, „entry level”, parcă ar avea frică de limba română)...
  Il sun, îi spun și se bucură de parcă l-aș fi invitat la o ciorbă de găină “omorâtă în curte” și, neapărat, făcută de soacra mea care e din Tecuci. Zic: ai de la Ioana, cadou, fostul ei aparat, dar, dă-mi aparatul tau pentru cineva care e la început; ca să primești trebuie să dai, altfel are gust acru sau se usucă și cade, sau ruginește, na, na, na ... Răspunde: „O.K.!”. Sec, modern, internațional, tipizat și inform! Ca-contemporanii noștri care „vorbește” la fel! Apoi îi cade fisa; i se schimbă vocea, zice „nu mai dorm la noapte... nu-mi vine să cred până nu-l am... ce... cum... aaaa... cum... adică... eu... mie”...  Mihai “de la radio”, un alt elev din această promoție, mă sună, întamplator și ... traditional. „Domnule profesor, mâine, Oana, colega noastră, mucea, e ziua ei ... Sâmbătă ... E 13 ... Să-i spunem la mulți ani! Baftă! Să mor daca știu câți ani face”.
Nici eu; Oana este exact copil-femeie! Un amestec… uman. Până să primească o sticlă de parfum, o atenție de zile mari pentru …o aluzie nocturnă… mai e... Zic: „ am o idee, aș vrea să-i dăm cadou un 500 D, cu accesorii ... ar fi ca dintr-un ou cu doua gălbenușuri”... „Care gălbenușuri?... vă vorbeam de Oana”... „Bine, lasă, Mihai, mă gândeam... foto… la găini. Aparatul e la Galați”... „Mă duc eu după el, iau acceleratul și mă întorc tot azi ... e ziua ei, îi dau și eu un obiectiv. Și un parasolar pe care-l am de la Iulică (Alex). Să fie!”... Zic: „îți dau eu bani de tren”... „Nici vorbă, plec”, zice... A tulit-o “silent”!
Sun la Galați; Dan aproape că leșină; „ nu este adevarăt, dom’ profesor ... Mă duc la gară. Cum îl recunosc ?”... „Ce să zic, ține… în dinți un 5 D fara prospect! Și patru baterii, și grip ... și ...” zic, “fii-v-ar gara a naibi că parcă-ar fi pentru homosexuali… va descurcati voi, mirosiți a foto!” Mă sună Dan: „ am 5-ul de gât. Mă simt de parcă am venit din armată ... mă simt bărbat ... Mâine mă plimb prin oraș... la fotografii mei... dușmani-prieteni… Aia știau de 500... A venit la mine o zână... O iau de la început...Ii sparg…” “Las-o Dane, fă poze… ești bun…fă să afle lumea de sufletul tău!”
Mihai s-a întors de la Galați împreună cu 500-tele D! A dormit în tren, șoferește și se vede pe scoarța de copac a feței lui. Dacă-i fac acum o poză o să-i zic, în limba română, ca să citească toți: reptile, după nani! Un creti scria că “somnul face tenul frumos”… E de vină C.F.R.-ul?
Toni și Alexandra, Mihai, eu și Mihaela, aranjăm o întâlnire de taină, cu Oana, în aceiași zi, noaptea, 13 martie, în față la „A.S.E.”. Incă nu știe nimic. Nu bănuie. Alexandra îi zice: “vino la lumină că prin bezna asta din centru… acum se uită unul la mine, poate mă violeaza…faci 25 nu?”  
  Vine. E uimită. Ii bâțâie picioarele și devine Arcul de Triumf pe sub care nu e voie să treci. Crăcănată. Devine… poză. Color, marime naturală. Parcă ar fi împlint 5 ani şi nu 25! E mică, acum înteleg exact cuvântul mic-mică! Jumătate de buletin… Durează foarte puțin să o privești întreagă, cu tot cu tălpile de la pantofi. E  înfiptă ca o Chihuaua pe lângă un Saint-Bernard, dar hotărâtă „să facă ceva”. Se chinuie mai demult căci nu „are cu ce”! Face poze „pe film”, cu un aparat-muzeu. Cam cum ați merge dvs. la Monte Carlo cu un Trabant din programul „rabla”! La vale! Oana. Fiecare îi dă câte ceva: Toni, prospecte, Alexandra un grip, Mihaela, o geantă foto, Mihai, un obiectiv 18/55, iar eu, în final, scot din buzunar “iepurașul” în pielea goală: un aparat digital Canon 500 D! Oana zice că s-a facut o groapa sub ea (oricum, real, sunt peste tot, pe sosea, pe trotuar, în legăturile dintre oameni etc.). O cotropim și nu mai are nici mâini, nici glas, doar în ochi i-a rămas scris cu alb: FOTO!
  Facem poze cu un Nikon D 700, la I.S.O. maxim ! Fără flash! Ca la Școala, adică, profesional; e al lui Toni care este aproape absolvent și este „șeful” promoției 2009-2010! Ăl mai bun. A cumparat nikonul de trei zile și va plăti la el vreo cinci ani! Știe și nevasta lui de treaba asta. O să mănânce tocană… de scobitori! Toni. Dacă nu venea la Școala de Artă nu avea datorii și trăia fericit (?!), anonim și fără „fotografie”. Ar fi adormit pe la zece noaptea, când nebunii profită și fac crime la O.T.V.-ul popular al poporului… A doua zi, ar fi  jucat șah în parc, sorbind o jumătate de votca dintr-o sticlă de plastic (!?). Ce viața de bărbat ar fi avut; ar fi devenit la fel ca băutura lui: ieftin, puturos, cirotic, dar tare și, mai ales, fals, ca alcoolul aspru din licoare. Dupa aia, ar fi privit lumea „soft”! Ar fi plătit cu zgârcenie un fotograf mărunt ca să facă poze, proaste, la nunta lui!
Oana devine statuie! Apoi plânge, pe bune; s-ar strânge cat un pahar de apa plata Borsec regina apelor… Regina Oana! Mișto! „Nu pot să cred, zice... doamne ... e al meu ... abia mi-a dat cineva bani să-mi plătesc taxa la școală ... de aparat, nuuuuu, eu ce sa fac...? „Poze, zic, ai dat de naiba, acum chiar trebuie să faci și fotografii ... dracu te-a pus să vii la Școala de Artă ...! Acum ai cu ce”… Pupături; Oana e gigea, tremură și noi toți suntem fleașcă. Lumea stie, “Panta rhei”, adica “totul curge”! ”Panta rhei”
spuneau odinioara.
 Pâna si omul se topeste odată
 și curge... scria Nichita Stănescu.
Ce puțin ne trebuie nouă să fim multumiți că am făcut ceva, ceva pentru altul. Sau alta. Fără recunoștință, doar așa, ca colegi (cacofonie permisă; ar fi fost penibil să scriu „ca și colegi” așa cum, cei mai mulți, preioși, stâlcesc biata limbă română facând greșeli lexicale mai mari decât cacofonia!). Lasați la naiba răutatea, prostia, murdăria, necinstea. Aer, dragilor, aer! Neamuleee!
Imi vine în minte povestea oului ciudat și real; Ioana mi-a dat cadou un „5 D”, care a devenit un ou cu două gălbenușuri: aparatul Ioanei i l-am dat lui Dan, de la care am luat aparatul lui, pe care i l-am dăruit Oanei, de ziua ei, împreună cu Mihaela,  Alexandra, Mihai şi Toni și voi toți.
 Heiii, „Punguța cu doi bani” a lui Creangă ... O citeam. Eram copil. Acum am devenit găina!
Domnilor, dvs. care citiți aceste rânduri, sunteți invitații mei. Toți. Vă invit, de-o pildă, la o țuică, în timp ce eu vă pregătesc o omletă cu ceapă verde și slănină ardelenească, prajită în unt, la foc moale și mamaliga. Este că vă plouă în gură? Ce al dracu’ sunt? Lumeee, cură de slăbire?!
Cum s-ar numi toate astea în cuvinte englezești, asa cum e azi “cul” (“culă”), printre fotografii care semneză cu aplomb: „photo by...”? Fâs! Fâs, fâs!
Vă invit la o omletă țărănească! Poate aveți noroc de un ou cu două gălbenușuri. Gestul conteaza!

AZI… Absolut interesant: nu mai știu nimic despre Oana, Alexandra și Mihai. Dănuț are problem la Galați și poate va veni definitiv la București. Nu mai are treabă cu fotografia, de niciun fel. Și-a vândut “5” primit cadou. Toni, care era director, și-a dat demisia și acum este un bun fotograf liber profesionist (P.F.A. “persoană fizică autorizată”). Mihaela, domna professor de fotografie este cu mine, ca soție-fotograf.
Pildă: când vreți să faceți un cadou, gândiți bine, nu ca mine. Nu aștepați recunoștință; nu va veni niciodată de la nimeni. Lipsa de educație, mitocănia și superficialitatea sunt la ordinea zilei. Dacă faceți ceva va fi pentru sufletul vostru! “Facerea de bine…”
E minunat să dăruiești și să-l faci pe cineva fericit. Gestul va fi etern pentru Dumneavoastră, chiar dacă pentru celălalt sentimental este efemer.

Paul Agarici