Un mac ...






 (1)

                             UN MAC, O PISICĂ…

Primele poze ale oricui sunt cu subiecte gingașe: o floare, neapărat un mac, o frunzuliță, apoi o pisică, un cățel. Primele portrete sunt ale copilului, într-o poziție fixă în care totul este înghețat, de plastic. Inodor, insipid, incert, portretul este apoi fixat pe telefon, un graffiti sui generis. Pozele cu maci, pisici, căței sunt apoi arătate, solemn și cu multă gălăgie altora, neapărat altora, celor mai mulți care se extaziază și declară că “și ei au așa ceva”… Ce urmează este înfiorător: se proferează laude, adulație și neapărat tranșări de tipul “ești un artist”! Odată, de două ori, ca, deja de a treia oară, acest cuvât să devină sinonim cu zbor, sânge albastru, extraterestru, nemuritor, chiar. Și atunci, cei mai mulți fotografi deja, umblă țanțoși, legănat, cu mâinile ușor crăcănate de parcă ar fi la duel, privind oblic și veghind ca Lumea să-i observe. Apoi, din întâmplare, pierzând orice măsură, arată pozele altuia, unul care le vede și, cu ceva politețe, zice: “banal”. Se declanșază o drama colosală cu final incisiv: pozele lui sunt foarte bune, dar, cel care le-a văzut e prost, invidios și nepriceput. Neapărat trebuie pus la zid, înjurat, stigmatizat, pigmeizat în toate cele.
Ne amăgim; de mici, mama ne pune pe o scenă, la grădiniță, și suntem ba gărgărițe, ba mâțe, ba fluturi ba orice alceva decât niste copii cu toate adjectivele vârstei. Apoi, devenim mari și iubitei îi spunem “iepuraș”, “bombonică” adică orice decât ce e ea. Ne apucăm de treabă, citim sau nu, o luăm după ureche pentru că este ieftin și devenim fotografi! Spargem tot! Mai tare nu e nimic… La un moment dat, vine un soroc, un ceas implacabil în viața fiecăruia din noi; abia atunci aflăm adevărul! Aflăm că nu am făcut nimic, că, toată viața ne-am amăgit, am fost răi în cel mai gratuit fel, că nu am produs nimic…
Fotografia este un lucru inefabil și e foarte bine că e așa. Este un limbaj, o comunicare, este Lumea și Viața în care trăim fiecare. Nu este un mac, o frunzuliță, o pisică, un câine este ce se întâmplă în jurul nostru. Asta dacă fotograful este este responsabil, dacă este priceput. Dacă nu, este artist: un mac, o frunză, o pisică, un câine. Și astea există! E mai ușor să devii artist pozându-le, este mai greu să te apropii de oameni, să le vezi fața, nici frumusețea, nici urâțeia, ci sentimentele. Unii se laudă cu porterte de fete pline de rimel, cerecei, inele, pentru că, de fapt, ori nu exprimă nimic, ori fotograful nu se pricepe să vadă. Un fotograf (?!) s-a apucat să dea lecții “portrete de femei frumoase”… Jenant, și pentru el, și pentru subiectele sale. Cum așa? El, din ce femeie a ieșit? Din urâtă? Din frumoasă? Iubita lui cum e?
Fotografia este insolită; definiția ei, de conținut, este absolut simplă: timp! Fotografia înseamnă timp și, prin afirmație nu lezez cu nimic polivalența ei. După ce am bâjbâit ani întregi, după ce m-am amăgit cu maci, frunzulițe, pisici, căței, artistice, am pătruns că fotografia este Timpul pe care l-am trait. Restul faptelor sunt amăgiri periculoase, pierdere de timp, la figurat și/sau la propiu. Contează Vremea: am fotografiat comunismul, ca ziarist la “Flacăra”, am fotografiat “Decembrie ‘89”, exact acolo unde s-au întâmplat lucrurile și nu de la distanța altora care îndrăznesc să spună că au fost acolo, cu poze banale, de tip maci, am fost pe stradă la tot ce a existat după ’89, la Leprozerie, la absolut Tot ce a fost să fie în viața noastră. Este averea mea, este ce am făcut ca viața mea să nu se irosească. Am fotografiat Timpul meu, cu responsabilitate și curaj. Am fost unde s-a întâmplat ceva și nu m-am ascuns…într-un câmp de maci.
Fotografia este certă. Nu este artistică; viața noastră nu este artistică! Fotografia este mai mult decât atât, este memorie. Un pictor ratat, cum sunt mai toți fotografii de azi, iau un aparat foto și fac poze. Și se laudă. Dau ochii peste cap. Sunt artiști. Dar, nu pot să fotografieze Viața, Sentimentele cuiva, Timpul pe care oricine îl are. Nu se pricep, sunt superficiali, mediocrii și chiar mici… impostori. Nu au cultură despre fotografie, ca act social.
Fotografii cu maci, cu frunzulițe, cu pisici, căței etc. Dar, Oamenii fac ceva: construiesc, dărâmă, se bucură, suferă, sunt frumoși, sunt urâți, sunt răi, sunt buni…
Am uitat ceva? Cu siguranță; dragii mei, nu vă aplecați nici la înjurături, nici la laude, treceți peste ele…Doar dacă vreți să faceți fotografii…

Învățați, însă, ce e Fotografia.
Nu vă amăgiți!