NESCRISA






SCRISOARE NESCRISĂ

fotopoveste 

De ce nu se face și un program național “Rabla” pentru... lifturi? Măcar pentru cele de la blocul lui…
Nu merge liftul. Hârbuit cum este, s-a stricat. Sau poate unul de la 9 (număr de etaj sau de spital?) a lasat usa deschisă. El stă la 5. Sus. Nevasta l-a trimis jos. La cutia de scrisori. Nu-i e greu să meargă, nasol este să se întoarcă, cinci etaje pe scari. În jos e drumul nevestei, în sus al dracului.

Niciunui elefant nu-i place să urce pe scări, cât o fi el de … uman, măcar și pentru faptul ca nu încape! Mai știu eu o chestie: la capătul unui pod, un purice oprește un elefant. Mă urc si eu pe tine ca să trecem împreuna? Elefantul zice: ești nebun, vrei să se rupă podul cu noi?
Cică la o gradină zoo, un îngrijitor sta în cur și plângea cu hohote și sughițuri. Treaz. Îi murise elefantul ... Dom’le, ce sensibil este îngrijitorul spuneau uimiți colegii lui. Au simtit nevoia să-l mânghâie: lasă, măi, îți vor aduce un alt elefant, nu mai plânge… Ii privea tâmpizat și puțin oblic, compoziție, când pe diagonala ascendentă, când pe cea descendentă, când în puncte forte. Băăăăăăă, eu nu plâng că mi-a murit elefantul, boilor care sunteți, … io plâng… că trebuie… să-i săp groapa, le-a zis îngrijitorul, cu sinceritatea corespunzatoare efortului comunicării, evident, epuizant și sumar.

La blocuri sunt scări! Dacă se rup scările? Dacă moare!? Așa gândea și el coborând de la 5 la “parter”. Pe jos. Hotărât.
Orice coborâre conține, intrinsec sau spontan, în sine, o urcare! Este adevărul fundamenal al Scării! Mai mult, domnilor habar nu aveți cum noi toți am uitat de mult că mai există scări pe la blocuri! Oricât de arhaic și mucegăit ar fi acest detaliu arhitectonic, el există! Dilema uriașă este una singura: când se numesc scări, la coborâre sau la urcare? A ajuns la parter. Aici parcă este deschisă un fel de expoziție permanentă și îndrăzneață, numită inspirat: “INTUNERIC”!
Pe pipăite, numără cutiile de scrisori. A treizecișitreia e a lui. Tot prin pipăială, degetele lui se întâlnesc cu un plic. Și dacă era sticlă pisată, ar fi procedat la fel, temeinic, cum se cuvine să o facă un bărbat când soția lui i-o cere… Firește, dacă poate!
N-a venit degeaba; nevastă-sa o fi simțit ceva, ca orice femeie care are un bărbat ascultător și care îi satisface … curiozitățile. Cu plicul în mână, începe Urcarea. Drumul l-a facut în toate ipostazele posibile: uman, în doua picioare, copilărește, ca un sugar sui-generis, și, mai ales, inuman, adică fantezii complicate, sinusoide euclidiene, necesare scopului nobil al reîntregirii familiei sale de la 5.
“In sus”, nu înseamna neapărat “înainte”. Cel mai scurt drum este ocolișul. Ca serpentinele până la Sinaia. Scopul este machiavelic, iar mijloacele de ajungere la scop, adică “acasă”, la etajul 5, au inefabilul și insolitul lor.
Imboldul urcării este faptul că, pe nicio scara de bloc nu s-a pus, până acum, radar. Și nici polițiști.

Nevasta l-a primit curioasă și fără pic de emoție pentru veritabilele gâfâieli pe care le sacada, cu aplomb. Fără un dram de solemnitate, îi dă plicul smuls din întuneric; abia acum s-a hotărât să arate alb. Ea îl ia, cu polițete, de parcă ar fi fost leafa pe trei ani, și, cu mâinile unsuroase de la margarina ieftină a viitoarei plăcinte, trage din plic o foaie de hârtie pe care scrie, de mână: azi nu aveți nicio scrisoare.