MI-AM ÎNȘELAT NEVASTA!







DE ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR…       


MI-AM ÎNȘELAT NEVASTA!
                                       
                           (fotoreportajul unui vis)
             
Noi, optzeci la sută din oamenii acestei Lumi ne înșelăm partenerul de viață!
Sunt mai multe teorii; premisa se pierde în explicații fără obiect. Una dintre ele spune că, în majoritatea faptei stă imboldul subliminal să ne înșelăm partenerul cu un altcineva. Care, atenție, seamănă, fizic, cu ea, într-o proporție covârșitoare!
Virtutea, în aceste circumstanțe, devine relativă. Cu o candoare modernă, noi, aproape toți, vrem, principial, să fim fideli sau adulteri…

La sfârșitul ceremoniei religioase a nunții mele, la mănastirea Cheia, m-am trezit chemat de unul din preoți. Zice: “stai în genunchi... spune după mine”... zice: “jur”, zic: jur, “că nu”... zice, zic: jur că nu... și apoi, în iureș, insolit pentru mine, mă pune să rostesc: n-am să-mi înșel nevasta, nici cu gândul, nici cu fapta, oriunde m-aș afla în Lumea Mare... Teribil! Hotărâsem de mult și eu acest lucru, dar, un negativism de circumstanță m-a făcut să cred că, independent de mine, aș merita să am o rezervă, „să fiu bărbat” și, măcar metafizic, să-mi înșel nevasta... Nu! Ce jurământ-cătușe și lanțuri la picioare, la ochi, la gânduri! Nimic. Ce milă mi-e de mine! Mi-a mai rămas doar… somnul! Un spirit ne subjugă, iar Pământul face o rotație în 365 zile, alternând ziua cu noaptea, prilejul muncii și prilejul visării; Ziua este “închisoarea”, iar Noaptea este “libertatea”, Ziua este “datoria”, iar Noaptea este “nebunia”! Visarea? Un filtru “ceață”. Somn ușor!
           
In ziua aceea am umblat bezmetic. S-a întâmplat, ca deobicei, să-mi iasă toate. A fost chiar o zi fericită pentru că, pentru prima oara îmi uitam acasă telefonul și, fără o umbră de supărare, am simțit vremea când eram un școlar absolut obraznic și independent de toate ființele lumii. In mod normal, se găsea cineva care să ma oblige să-l ascult și să-l respect, silit.
Am vrut să caut pe cineva. Am vrut să fiu singur și am pornit pe jos, pe străzile 
studenției mele, ale adolescentei mele, la fel de ponosite și gropoase ca acum. Pe atunci mă plimbam cu bicicleta, “Carpați”, și, făcând grozavii, luam mâinile de pe ghidon și mă faceam că mă pieptăn. Aveam un păr înecat în ulei de nucă, iar fetele, adică vecinele mele, se strâmbau de râs. Acum eram din nou pe aceleași străzi, fără bicicletă, și fără ulei de nucă. Și fără vecine.
Am plecat din cartier demult. Cam toți cei de aceiași vârsta. M-a întors în ziua aia așa, c-a fost să fie. Treceam acum pe  lângă aceleași blocuri și mă uitam, ca un Harap-Alb pedestru, dacă ar fi fost să mai găsesc pe cineva sau ceva care să-mi spună că am îmbătrânit, puțin, atât cât să arăt ca un bărbat serios, cu nevastă, cu treburi multe, așteptând să-i umplu casa cu unul sau doi copii, “recunocuți”. Rufe în balcoane, la uscat, adică maieuri, camăși, chiloți, o șapcă americană, rochii și o fustă, sutiene, peste mărimea 3, pentru fără silicon, pantaloni, bluze de copii, toate spălate și răspălate și părăsite demult de culorile cumpărate inițial. Cartier „muncitoresc”(?!). Sigur, era puțină larmă, copiii după școala de dimineață, poate și  chiulangii de prânz, jocuri tâmpite, mereu la fel, oameni pe stradă, cenușii pe dinafară și pe dinăuntru, cu sacoșe interzise de „mediu”, costelive și cu desene stupide. Am întors capul după o gagică gigea, meteahnă veche, un soi de rochie mișto pe un corp „noroc pentru că i l-a dat Dumnezeu”. Aud din spate: “ce faci... când ai venit...? Ce faci? N-ai plecat?” Și am tăcut. Sau… nearticulat!
Ea… Când stăteam pe strada aia, ea era cea mai frumoasă fata! Lungă, brunetă de tot, mai mereu cu părul pieptănat în „coadă de cal”, tâțele, mai bine decât dacă le făceam eu din plastilină, și, ce mă enerva cel mai mult, era mereu „cu nasul pe sus”, o privire rece, mereu spre locul unde nu eram. Meserie. Nota 11. Adică a dracului! Acum o priveam… Superangular! Babele, pe care evident, dragostea le-a uitat demult, și care acum treceau pe lângă noi, pe trotuar, mă loveau pervers, cu ciudă, aluziv că le blochez drumul și mormâiau arătându-și peșterile foștilor dinți. Ce să le spun despre dragoste? Tăceam, uşor tembelizat.
Da, era ea; a umblat puțin timpul pe ea, la fel ca și pe mine, ea de care atât mă rugasem… vrei să fii prietena mea? sau hai să ne jucăm de-a mama, tata și copilul… Avea o rochie largă, albă și cu niște floricele mici, albastre de “nu mă uita” și adia puțin a parfum amar, „Givenchy Amarige”. Din altă lume. In dureroasă discordanță olfactiva față de trecătorii întâmplători care mergeau printre noi și adiau ruginit a “se oprește apa pentru revizie”!
“Bună”, imi zice! “Te-ai mutat înapoi?” Nu, zic, am trecut...Tu ai rămas aici? “Da”. Te-ai căsătorit? “Nu... Cu cine?... Hai sus, la o cafea”...
Avea două camere, decomandate. Pe un perete, într-un obscur economic, un tablou; un ciobanaș sau o ciobănașă dintr-o pictură ieftină, eludând fiscul, mă privea urât, cu niște ochi crăcănați și căciulă din melena.  Tabloul era mare, dar ciobanul cât un dop de plută de la sticla de oțet de import! E „prietenul” tău ? “E de la mama, ea l-a vrut. Ar fi fost un cui gol”...

Am rămas singur. Din bucătăria ei, poate chiar intenționat, veneau triluri cunoscute, de țăndări, și o aromă puternică, exact ca la un moment publicitar, de cafea veritabilă. Doamne, câte mi-au trecut prin minte... Numai lucruri bune, fireste, și pe care le pot! Domn, ce naiba!...
A fiert repede sau era gata fiartă, o ceașcă mare, și am uitat să-i spun că nu-mi place cafeaua la “lighean”, ci la ceașca mică, aşa, ca să mai pot să mai vreau. M-am lăsat de fumat… și-a aprins o țigare subțire, poate de fandoseală, și, printr-un fum, cu buline, ne uitam unul la altul ca niște bufnițe nemâncate; am hotărât să nu vorbim, să ne săturăm… cu apă minerală, cafea și gânduri. Mă uitam și se uita. Era bună…
Apa. Cafeaua. Liniștea. Ea. Vrei să fii prietena mea? ... mi-a răsunat deodată vocea, iar ciobanul din tablou mi-a părut că se strănută... “Vai, Paul, noi suntem demult împreună. Aşa, simplu. Nici nu există ce există deja. Eu, tu, noi, de cât timp este nevoie, eu stau tot aici, tu ai venit din întâmplare, eu”...
S-a înserat albastru, de cerneală la sticlă de un litru. Mă scol din fotoliu, merg spre ușă, ușor, cum n-aș pleca. Vine după mine, ghicind scările, adica mă conduce. In stradă, sub lumina chioară, de sărăcie, mă uit la ea și chiar îndrăznesc să o iau de mână, cu temei. Ca să nu bage de seamă, îi dau ceasul meu.
Il potrivisem pe furiș la timpul… trecut! Și mergea, mergea. Tic, tic sau tac, tac; eu te iubesc, să știi! Ai fost prima fată pe care am iubit-o. Și acum e la fel. Sau mai rău... “Te rog, nu spune asta”... Ba da, nu știam că mai ești și te-ai întors. În mintea mea. “Te rog, nu”...

Eram în fața blocului; o stradă dreaptă, parcă având “sens unic” la ambele capete, îngustă cât să nu poți reclama că te izbești de cineva, condamnat să stai și nu să mergi. Eram eu, era ea și o țineam de mână, eram față în față. De noapte! Noaptea a fost făcută ca cei doi care fac dragoste să fie împreună și fiecare cu altcineva, în gând. Liberi, hai-hui și A.D.N. convingator. La tribunal. Din lungul străzii, nu foarte departe, cineva mă strigă.
Era soția mea, m-a găsit. Pe strada adolescenței mele! Alerga spre mine, alerga, de premiul I la “excepțional”, un melc care se mișca glonte; nici de bine, nici de rău. Că m-a găsit. Sau că m-a prins? Nălucă. Și mă striga. A oprit o mașină pe care a umplut-o; mai repede, spre mine.
Fugi, i-am zis, dă-mi înapoi ceasul și fugi, ne-a găsit soția mea; ce sunt fără cuvânt, i-am spus că n-am s-o înșel niciodată, m-a prins cu tine, miere de salcam, fugi... “Nu pooot, și eu te iubesc”... Fugi! Dă-mi ceasul, să-i schimb timpul “tic, tac, tic, tac”!
A fugit pe scări. Din mașină coboară-cascadă, soția mea! “Unde e?” Alearga pe scări dupa ea, cu radarul deschis! Liliac de circumstanță! O ia de mână, o trage, o silește să vină lângă mine. Trofeu. “Uite”, zice, “m-ai înșelat, privește-o, du-o mai în lumină să-ți vezi fapta”... Indrăznesc să o privesc. In lumină multă. Felinar nenorocit... Nu a dat niciodată atâta lumină: soare.
Era ea. Ea. Ea era tot ea! Tot ea… era soția mea. Ea… era soția mea! Mi-am înșelat nevasta cu soția mea!... Cu zece ani mai tânără, alt timp, alt ceas…

Dumnezeule, mirosea peste tot a noapte și a vânt amar, de Givenchy Amarige. Daca vedeam din vreme sticla și cât parfum mai era în ea aș fi știut precis că e tot ea. Nu se poate ca doua femei să folosescă aceiași sticlă și să rămână aceiași cantitate de parfum… Acum știu. “Hai la goapa cu furnici / Ba-i aici, ba nu-i aici…” Lumeee.

Paul AGARICI