Nimic






     

                   
                                                     
                             NIMIC.
                   
Lui PETRE ANGHEL (perfectul simplu): „Cum este oltenii și cum fură ei”... 

Nu sunt oltean, dar, gândindu-mă bine, cine nu are măcar un prieten oltean trăiește degeaba în România!

Fotoreporter la „FLACĂRA”... August, 1985. Eram la Craiova. M-a ajutat șeful recepției de la hotelul Jiul, Ion Preoteasa (acum este președinte al Consiliul Județean Dolj) și am vorbit la telefon cu directorul „Industriei Locale”. Trebuia să fac un reportaj. Mi-a zis că mă primește după 14!
M-am dus la Tudor Gheorghe. M-am întâlnit cu zaibărul lui, de Podari, o chestie roșie, curgătoare, făcut de tac’su din boabe selectate. Nu știu cum o fi în alte părți, dar aici, la Craiova, fără acest vin, negru de roșu ce este, ar fi putut să fie chiar Sahara, un pustiu imens! Vinului lui Tudor i-a plăcut tare mult întâlnirea cu mine, dar, mai presus, au fost taclale cu el. Să zic ceva și despre cârnații ăia, țărănești, uscați și cu toate interzise și periculoase rău? Ca colesterolul nu-i nimic mai bun. În gură! Eram la și cu Tudor care face cam cât jumătate din Țară, cu tot cu Oltenia, all inclusiv! Mă ia cu el și mă lasă în drum, spre Ișalnița, la marginea Craiovei, unde era Industria Locală. Imi spune că are un director proaspăt numit, un căpitan de la securitate care a fost destituit din motiv de imoralitate(?!). „A sărit gardul”, oltenește, când poarta era deschisă...
„Acesta era un grav comportament”; nimeni nu a aflat ce înseamnă, lexico-moral, dar inefabilul din timpul comunismului lovea tare pe cei vinovați... Se făceau destituiri pe capete, într-un sistem diabolic: mutații Epocii căpătau un salariu mai mare și toți pedepsiții erau mulțumiți! Imoralii erau promovați financiar și doborâți la funcții! Nu cârâia nimeni căci „tăcerea era de aur”.
Unul din aceștia m-a primit, în calitatea lui de prospăt director! Intreprinderea făcea lacăte, scuipători, lanțuri, lopeți, roabe și, într-un atelier special, făcea... calești. Cam cum sunt acum pe la mare, cu vizitii a căror culoare se confundă cu a cailor lor, nespălți și nărăvași peste normal. „Cum e turcu’, și pistolul”. Calești, domnilor, pentru export; subiect gras pentru orice ziarist, mai ales pentru mine, prieten cu stema Olteniei, Tudor Gheorghe, și vinul său!
In birou, directorul dă radioul mai tare și-mi vorbeste liniștit (pe atunci, zidurile birourilor erau făcute din microbeton: microfoane în beton, iar toate florile erau Philips). A venit la el un muncitor. Sărac lipit, mai sărac ca săracii.. L-a rugat să-i aprobe, în scris, o roabă de talaș care rămânea căcălău de la calești, ca să facă și el focul în casă. Omul nostru avea mulți copii; măcar să le dea căldură, ioc mâncare. Și-a făcut o instalație simplă de tot: un butoi de tablă, coșcovit și ruginit, cu o țeava de aerisire. L-a așezat în mijlocul camerei, încălzire centrală, oltenească! Brevet?! Mergea cu talaș! Deșeu comunist! Directorul i-a dat hârtie la mână și, a doua zi, căra pe poartă  talașul aprobat. Era mult și l-a pus într-o roabă. Așa a făcut o săptămână întreagă. Apoi, oltean fiind, cum v-am zis, a început să se laude... Cum că el fură și nu se vede, iar portarii e proști și nu îl prinde. E hoț isteț, cu talent și har! Socotiți că oltenii sunt gasconii României? Iată că află și portarii că omul i-a umilit. Cu furie reținută, îl pândesc. La plecare stau pe el cu ochii cât funiile de ceapă de apă, lungi și vineții. Ce e bă, aicia? O roabă cu talaș, cu aprobare! Varsă zice portarul. Talașul se împrăștie pe jos, iar portarul, nedumerit, rămâne de vorbește singur: n-a furat, dom’le... Și totul se repetă; olteanu zice: fur, portarii controlează și iar nimic, nimic, zi de zi... Nimicul de noapte, nimicul din zi; măi să fie. După ceva timp, olteanul cu talașul are la soroc bucuria zilei: mezinul împlineste 10 ani! Mândria bărbatului, adică a tatălui, trebuia sărbătorită; și-a invitat acasă câțiva colegi de serviciu și de băutură ieftină și puturoasă. Să bea de ziua copilului că, știe el bine, tot la băutură l-a zămislit. Lângă un butoi cu talaș, amestecând căldura femeii lui cu focul... care a ținut ceva mai puțin ca dragostea sa înaripată. Chef mare, ca la săraci, în casa omului, c-ăl are zece ani! Copiii au adormit, iar pe mesenii ad-hoc i-au apucat cele lumești: urinarea... Unde? Afară, în grădină! Pe drumul spre locul facerii, desigur ușor întortochiat de atât băut, colegul-invitat trece pe lângă un șopron. Se zgâiește. Se așează apoi în cur, pe o grămadă de cărămizi și... râde de-i cad balamalele. Și se scutură totul. Bucuria facerii și a adevărului.
In șopron erau 38 de roabe. Treizecișiopt. Numa’ noi. Talașul, nema ... Cui îi trebuia talaș? Omul nostru fura roabe! Câte una pe zi sau pe seară, cum îi era schimbul. P’astea le vindea. Pe nimic!

Azi, pe olteanul ăsta, eu l-aș face ministru! E iarnă; în  toata țara, chiar și la Craiova, capitala oltenilor. Belea. Ia talașu’, neamule, ia din fabrică nimic, azi un nimic, mâine alt nimic și vinde-l pe nimic; hai la Craiova!
Tudor Gheorghe este tot acolo. Și mai are vin. Și mai are cârnați. Și mai stă țanțoș la taclale cât i-or merge rărunchii. Directorul de la Industrie Locală este acum consilier la Primarie și prosper om de afaceri. Ca mai toți! Ne-am salutat. Eram la „ziua Drapelului”. Dumnezeule, ce tare fâlfâia, vântul bătea, oltenii îl păzea, toți îl saluta și se bucura, că e altceva...
O vorbă zice: de ce au oltenii drapel la poartă? Ca să arate că li se fâlfâie...

Ne-am reîntâlnit în capitalism! Ce om! A făcut și el un bine cuiva, iar facerea de bine... nu se uită. Nu mai este Industria Locală! S-a furat tot, ca-n toată România. Securiștii nu mai aprobă ajutoare. Nu se mai fabrică roabe! Nu mai este talaș! Acum, toate sunt din export! Nu mai ține cu jula!
Ca comunismul nu e nimic... Nimicul de atunci nu seamănă cu nimicul de acum! Și olteanu’ nos’t? O avea căldură în casă? Din ce să facă - copii? Piere poporu’asta?

„Oltenii fură mereu deștepți. Și este!”.  Cum fură Oltenii... Ce perfect simplu...