FOTOGRAFIA, O NOȚIUNE TRISTĂ







 (2)                

FOTOGRAFIA, O NOȚIUNE TRISTĂ. 

Despre fotografia de presă; interviu cu Paul Agarici

Ramona Vintilă, “JURNALUL NAȚIONAL”, 2006. 

Un fotoreporter peste biografia lui.

Paul Agarici s-a născut la 4 iulie 1947 în București. In 1966, după absolvirea liceului, a intrat la Facultatea de Filologie, secția română-franceză. Tot atunci a devenit și membru al cenaclului "Junimea", condus de George Ivașcu.
 Din 1977 este profesor de fotografie, primul în România, la Școala Populară de Artă (acum ȘCOALA DE ARTĂ).
Deși, înainte să moară (1980), fotoreporterul Aurel Mihailopol l-a sfătuit să se ferească de revista "Flacăra", unde era el și nu avea nevoie de concurenți… buni, nu a făcut-o. Anda Călugăreanu, inimoasă și admirativă, l-a adus pe Adrian Păunescu la spectacolul “Poezia muzicii tinere – Beatles”, la teatrul Bulandra. Florian Pittiș, Marcel Iureș și alții, iar Paul Agarici era principalul participant, ca autor al unor “diasonuri”, un fel de mici povești fotografice, pe diapozitive, într-un spectacol inedit. Cu mult entuziasm, atunci, în 1982, de la teatru a fost angajat la revista “Flacăra” de Adrian Păunescu..
Consideră că cea mai mare pedeapsă pe care a primit-o de-a lungul timpului a fost că, în 1985, a fost detașat (pedepsit) de către redactorul-șef de la "Flacăra", fotoreporter… la "Rebus", condus pe atunci de Tudor Octavian.
Paul Agarici nu a fost niciodată membru de partid, deși a lucrat ca fotoreporter în presa de stat. Nu avea “merite”.

Paul Agarici, gânduri:

Minciuna.

Primul fotoreporter al lumii a fost Carol Pop de Szathmary (Satu Mare). A participat ca fotoreporter la războiul Crimeii și a realizat primul album de fotografii, din lume, pe care l-a dăruit reginei Angliei. Este recunoscut la nivel mondial ca primul fotograf din lume care a făcut un fotoreportaj pe viu al unui eveniment, precum războiul din Crimeea.

Diferența între fotografia din perioada interbelică și cea de după 1990 este de regres civic al individului în sine. Intre cele două războaie mondiale eram mai sinceri! Atunci nu era o rușine nici măcar să fii cerșetor. Românii erau mai cinstiti în perioada interbelică și asta se vede în poze.
          Fotografia de astăzi este o imagine a orgoliilor! Indiferent sub ce auspicii este făcută, fotografia este o activitate liberă, prin care caracterul unui om se edifică. Din 1990 încoace ne-am întors la situația antebelică, iar azi, fotograful este, de fapt, pozarul unui ziar.                   Fotograful de presă, la modul ideal, este un fotograf care mergând la fața locului face o analiză a situației existente, extrage chintesența faptei și prezintă subiectul.
Azi, nivelul de cultură al unui fotograf este extrem de coborât. Din acest motiv, istoria presei românești, care este și ea discutabilă, nu a reținut foarte multe nume de fotografi. Românii au avut tendința să imite. A fost mult mai comod să imite decât să producă! Astăzi, 99% din ziarele românești sunt ziare papagal, care imită de sus până jos. Celui care are un minim de cultură îi este rușine când se uită pe o tejghea la ziarele românești.
Fotografia de presă, practic, nu mai există în România, cu câteva excepții. Este foarte trist… Mai ales din 1990 și până în prezent, fotografia de presă a dispărut. Fotoreporterii români… se pierd în ceață.

Naturalețe.

Unul dintre cei care care s-au remarcat era Bergman. A fost un fotograf foarte conștiincios. Fotografiile lui s-au evidențiat, în mod deosebit, prin simplitate ceea ce este, dupa părerea mea, prima notă esențială a unui act de fotoreportaj.
Fotografia românească de presă a fost o fotografie a maselor. Inainte, în communism, se mergea foarte mult pe aceasta nenorocită imagine a fotografiei de masă. Dar, existau ziare de sine stătătoare, cu ziariștii lor, unii remarcabili, la toate genurile. Fotograful, fotoreporterul era desconsiderat; toți aveau nevoie de el, dar el, ca identitate, era mereu un servitor obedient. De aceea nu am avut autori.
În 1985, din 3200 aparții în “Flacăra”, doar 800 au fost semnate cu numele meu; ziariștii de text aveau doar grija lor și ignorau sistematic identitatea/prezența numelui fotoreporterului.  

Adevărul.

Ar mai fi un lucru, poate esențial: am crezut enorm de mult în valențele artistice ale fotografiei. Din păcate, acum știu bine că fotografia nu este și nu va fi niciodata artă. Din punct de vedere lingvistic, fotografia se poate considera o introspecție, o trepanație. Nu poate fi artistică pentru simplul motiv că ea trebuie să fie concretă, sinceră, or, arta nu este sinceră; este o premiză. Fotografia trebuie să fie o comunicare făcută după cele mai sfinte legi ale acesteia. Trebuie să fie o îmbălsămare a timpului, un dosar al vremii fotografului. Restul este amăgire și foarte mulți, din lipsa culturii, a priceperii observării întâmplărilor din jur, a stărilor prin care trece un om, subiectul lui, pozează în gol. Static și fac niște “caiete de prezentare”: femei frumoase, flori și păsări, volume fizice și nu existențe. Toate violează ochiul și mintea unui om citit.
Dar, câți mai sunt azi inteligenți și culți? Mediocritatea a devenit publicul unor fotomediocrii infatuați.

Esență.

Fotografia și filmul nu se întâlnesc niciodată. Fotografia a fost ruda săracă a imaginii. Ea are însă un avantaj extraordinar, acela că este chitesența în sine a momentului. Niciodată nu mi-a plăcut să pozez un colț de natură într-o fotografie. Niciodata starea de privit a naturii nu poate fi nici măcar sugerată de o fotografie. Natura, peisajul, nu sunt subiecte fotografice; sunt copleșitoare doar în sufletul privitorului. Imaginea este oribilă și falsă, dacă înfățișează un peisaj; un pictor ratat cumpără un aparat foto și face…ce nu putea ca pictor.
Fotografia reprezintă existența instantaneului, are ca subiect chintesența unui fapt. Fotografia are dreptul să reprezinte numai umanul, nu neaparat absolutizându-l. Dacă nu este omul, atunci prezența lui trebuie să fie sugerată. De altfel, din întâmplare, fotografia este făcută de om.
Fotografii de azi nu înțeleg omul, nu îl cunosc. Fug de el și pozează inepții: flori, ziduri, gunoaie, ruginirituri, cimitire, pietre și.. sunt, zic ei, artiști fotografi (?!). Nu pot înțelege nimic, dar au veleități cu carul. Nu îi atingi cu nimic. Fac poze, excesiv photoshopate și le semnează, țipător și vizibil, pe față, cu “photo by…”, neapărat în engleză căci este “cul” și “commercial” să epatezi. Cu toate astea, englezii veritabili nu reacționează la fotosuspinele lor. Nu le văd și nu-i interesează așa că își caută români, și ei snobi, să-i gratuleze, să-i laude cu apeltivul: artistuleee… Numai dacă le dă gratis poze.

Autodidactul desăvârșit.

Fotoreporterul Aurel Mihailopol și-a făcut singur o anumită cultură. El era bucătar. Spun asta ca să se înteleagă încă odată condiția culturală în care se găseau fotoreporterii. Avea o răfuială cu viața și bătălia lui cu aceasta era să ignore orice regulă. Zicea că ajunge cât simte el. Mihailopol este propria negație a fotografiei de presă. El făcea fotografii la protipendadă. Ziarul era o anexă. Nu a fost niciodată fotoreporter și el știa asta. Avea un foarte mare bun-simț al compoziție foto. Își zicea “peisagist”. Dar fotografia de ziar nu are nevoie de compoziție, ci de exprimare, nu de peisaje, ci de întâmplări/evenimente.
Fotografia adevarată este cea care dezvăluie exact ceea ce suntem. Toți o vor, dar toti se înspăimantă de ea. Și de fotograful care ar putea să îi dezvăluie. Acesta este paradoxul fotografiei. Numai că fotoreporterii noștri se pricep… la aparențe. Sunt superficiali.

Realism și sinceritate.

Fotografia nu trebuie să se adreseze niciodată inimii, ci creierului. Fotografia este, embrionar, domeniul unei arte moderne pentru creier. Trecând de nostalgia privitului unui răsărit, a unui apus de soare, fotografia trebuie să se arate minții. Ceea ce trebuie să faci pentru o fotografie este în primul rând sinceritatea.
Noi nu suntem sinceri în special în fotografie; și nici în viață. Fotografia românească de azi este, prin esență, o fotografie a orgoliilor. Oamenii foarte simpli, care consumă real ceva-ul, simt foarte tare în poza nesinceritatea. Ca un fotograf să fie sincer trebuie să fie liber. Ca orice artist veritabil.

In sine, actul de presă este unul colectiv.

Nimeni, în România, un întelege faptul că presa nu se face de unul singur. În sine, actul de presă este unul colectiv. Fotograful discută întotdeauna cu cel care scrie, face echipă. Cel care scrie prezintă un lucru, fotograful altul, în așa fel încât, împreună, să reușească să informeze corect cititorul.
Fotografia de presă, mai ales în epoca de aur, a fost subjugată unor mari ziariști, condeeri, care îi puneau pe fotografi să le ilustreze articolul. Aici este tragedia fundamentală. Aveam și avem fotografi slabi din punct de vedere cultural, cărora le este mai usor să ilustreze. Atât se pricep. Fotoreporterul de presă avea sarcina să facă dovada că ziaristul care scrie a fost acolo. Și atunci, activitatea lui era în acest sens: ambiguă, impersonală, inexpresivă și fără conținut.  
Să nu uităm că, de la acest geniu indiscutabil al culturii românești, Mihail Eminescu, avem doar trei fotografii, dintre care nu se știe care este autentică.
Aceasta este o dovada negativă a lipsei fotoreporterilor din viața noastră. Au fost evenimente: Decembrie 89, mitinguri, proteste (Piața Universității) etc. de la care nu există fotografii, decât niște nenorocite de imagini cu subiect eliptic, pentru că nu avem fotoreporteri. Sunt niște lucruri care ne-au scăpat, pentru că societatea nu s-a gândit să nască niște oameni capabili pentru așa ceva. Fotograful nu este un educat, ci este un spontan. Lipsa acestei educații îl face rapid să devină înfumurat, să-și supraevalueze existența, să se amăgească. Dacă dă peste cineva care îi explică și îi analizează “opera” și care, face greșeala să-i spună adevărul, fotograful începe un veritabil război: Lumea este nerecunoscătoare, toți sunt împotriva lui, iar opera lui este eternă. Toți, absolut toți ceilalți, din afara lui, sunt proști.

Paradoxal, suntem o națiune mult iubitoare de fotografie. Poate pe primul loc în Europa.