O FOTOPOVESTE: CASTELUL DIN CARPAȚI












    Caselul din Carpaţi

   Treizeciși doi de ani ani  am căutat amănuntele acestor locuri. Le-am aflat prima dată, pe când eram fotoreporter la « Flacăra », în 1982. Din când în când am intrat prin biblioteci și am căutat să mă lămuresc. Când am început să aflu am socotit că trebuie să vă spun și Dumneavoastră, să vă fac să simțiți tainele ființei care a ales o carte în locul altor mărunte metode pentru tulburarea minții și, mai ales, sentimentul nobilei spițe românești.
                                                                                      * * *
Țara Hațegului! Această zonă cuprinsă între munții Retezat, Godeanu și Țarcu este, fără doar și poate, cel mai tainic loc din România! Cu oameni ciudați și asezari absolut misterioase: Sântâmaria-Orlea, cu o biserică din secolul XIII, Sarmisegetuza Ulpia Augusta, Sarmisegetuza lui Decebal, Hateg, adica rezervatia de zimbri, Densus, comuna lui Ovid Densușianu, Densuș unde se află cea mai veche și cea mai stranie biserică din Romania, „ cea mai frumoasă” cum o numea Nicolae Iorga, Țuștea, un sat mic în care s-au descoperit dinozauri și ouă de dinozauri, Cetatea de Colți, ridicată la 1.251 m... apoi, în Țara Hațegului există „ LE CHATEAU DES CARPATHES ”, subiectul cărții omonime a lui Jules Verne!

Jules Verne nu a fost niciodată în România! Este cert! Scriitorul copilăriei noastre a iubit o româncă, o „castelană” rătăcită prin Paris și care, cu o noblețe și răbdare incredibilă, feminină, i-a povestit himerele românanești, poate zile, poate nopți, fermecându-l pe JulesVerne, făcându-l s-o iubească și să ne iubească, pe noi, românii, ruinele castelului și „ această veche țară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creștine ”, cum spunea. Cât de mare a fost iubirea, cât de genial a fost JulesVerne încât să poată pătrunde până la amănunt istoria noastra, nume și locuri pe care, fără supărare, nici chiar mulți români de azi nu le cunosc?

Firește, „ Castelul din Carpați ” nu este „ Iliada ” lui Homer și nici eu Shliemann, misteriosul descoperitor al Troiei! Teribilă este descrierea lui Jules Verne: „ De pe platforma superioară a donjonului, priveliștea se întinde până la ultima limită a munților. In spate unduie lanțul înalt și atât de capricios ramificat, care alcătuiește hotarul cu Valahia. In față se adâncește sinuosul pas Vulcan, singurul drum practicabil între provinciile limitrofe. Dincolo de valea celor doua Jiuri se ivesc târgușoarele Livezeni, Lonea, Petrila, Petroșeni, strânse la gura puțurilor, slujind exploatării acestui bogat bazin carbonifer. Apoi, în ultimele planuri, o minunată răvășeală de forme împădurite la baza, înverzite pe coaste, sterpe în varf, pe care le domină piscurile abrupte ale Retezatului și ale Parângului. In sfârșit, dincolo de Valea Hațegului și albia Mureșului... în fundul acestei pâlnii, depresiunea solului alcătuia odinioară un lac în care se vărsau cele doua Jiuri, înainte de a fi găsit o trecere prin lanțul muntos. Acum depresiunea nu mai este decât o exploatare carboniferă, cu inconvenientele și avantajele ei...”
Castelul din Carpați se află, în mod cert, într-un punct al șoselei Caransebeș-Hațeg, unde un indicator spune: 6 km de la Sarmizegetusa-Ulpia și 9 km până la Hațeg! Apoi drumul este cumplit pentru orice mașină normală... „ In acest ținut al celor doua Jiuri nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător spre Castelul din Carpați, oricare i-ar fi răsplata ”, scrie Jules Verne. Iar mai jos: „ Nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se încumete a-l vizita. Răspândea în jur spaima molipsitoare, dupa cum o mlaștină nesănătoasă împrăștie miasme pestilențiale, numai a te apropia până la un sfert de milă însemna să-ți riști viata în lumea asta și mântuirea sufletului în cealaltă ” …
Povestea „ Castelul din Carpați ”, a Castelului Colți (birăul Colț este unul din eroii povestirii), i-a fost spusă
lui Jules Verne de o castelană româncă, unul dintre ultimii proprietari ai castelului, de fapt, povestea ruinelor   Castelului Colți despre care amintește scriitorul. In adevăr, castelul a fost făcut în secolul XII-XIII și a aparținut familiei feudale românești Cândea din Râu de Mori. Buni militari, administratori, orgolioși în afirmarea culturală, cândeștii au fost cea mai notabilă familie locală din Hațeg. Destinul acestei familii a fost tragic; s-au împăcat cu puterea abia după ce unul dintre ei a murit în chinuri, apărând ideea de libertate sprijinită de Țara Românească.
         
Cândea I era fiul lui Mihai I „ executatul ”, iar Ioan I Cândea, fiul lui Cândea I, a avut un fecior, Lațcu-Ladislau, care a dăruit Mănăstirii Neamțului o „ Evanghelie ”... La 1472, în moda vremii, pentru liniște și privilegii, familia Cândea devine Kendeffy, iar apoi, rând pe rând, nu mai rămâne nimic din ea. Doar ruinele unui castel ciudat! Doar dragostea dintre o castelană, Kendeffy, și un scriitor, genial, de limbă franceză, Jules Verne... La Paris. Capitala culturii mondiale.
Este absolut impresionant cum a știut Jules Verne toate astea: „ Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, aceasta Transilvanie, Erdely, în limba maghiară, adică «Țara padurilor»! Se mărginește cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest”... „ în toată aceasta parte a Transilvaniei, nu se vorbește nici germana, nici maghiara, ci româna – până și printre cele mai câteva sâlașe de țigani, stabili mai degrabă decât nomazi prin feluritele sate ale comitatului. Acesti străini adoptă limba ținutului, așa cum îi împrumută și religia...”
„Castelul din Carpați” este, în sine, o poveste tulburătoare, cu atât mai tainică încât acum am aflat împreună unde există. Este ciudat că Jules Verne „ a uitat ” să ne spună unde este! Sau nu a vrut! Sau nu a putut... Am oferi acum imaginea castelului pentru o viitoare copertă a unei reeditări, am vorbi cu mulți alții, despre acest loc memorabil... Cu siguranță, alții, prin alte părți, ar face-o și ar considera-o o mândrie națională. Dar noi? Vom pune măcar o pancartă indicatoare : Aici se află Castelul din Carpați despre care a scris Jules Verne...? Chiar și o tablă desenată schizoid, așa cum sunt multe pe meleagurile României de azi. I-aș dărui domnului Ioan Moloț, președintele Consiliul Județean Hunedoara, câteva imagini, raw, ca să faca un semn rutier că aici este Castelul din Carpați. Poate că încă nu i s-a diluat sângele de moț pe care îl are de la părinții săi. Poate îl ajută cineva să-l citeasca pe Jules Verne ca înțeleagă locurile pe care nu le știe, dar în care s-a îmbogățit, tainic, după Ceaușescu.
Ce dram de cultură sau bucurie istorică ne-ar îndemna să o facem? Jules Verne a fost în stare să scrie despre noi un întreg roman, iar noi, acum, trebuie să facem doar o însemnare la răscrucea unei șosele naționale. Cine știe când? Vai Doamne ! Nu mai sunt nici castelane și nici Jules Verne... Am rămas doar noi! Și castelul... „ Castelul din Carpați ”, Castelul Colți ale cărui ruine ciudate mai există... Și dragoste de pământ risipită în nesimțirea ignoranței!
Scrie Jules Verne: „ Ce arhitect a ridicat pe podișul acela, și la ce înălțime? Nu se știe, iar îndrăznețul artist a rămas necunoscut, de n-o fi cumva românul Manole, cel atât de falnic cântat de legendele valahe și care a zidit la Curtea de Argeș, vestitul palat al lui Radu Negru. Dacă în jurul arhitectului mai stăruie îndoieli, nu există nici una cu privire la familia care stăpânea cetățuia. Boierii Gorj stăpâneau ținutul din vremuri imemoriale. Au fost amestecați în toate războaiele care au însângerat provinciile transilvane; au luptat împotriva ungurilor, a sașilor, a secuilor; numele lor figurează în cântecele și doinele unde se perpetuează amintirea acestor nenorocite perioade; aveau drept deviză faimoasa lozinca valahă: Da pâna la moarte! Și-și dădură, și-și vărsară pentru cauza independenței sângele, acest sânge care le venea de la romani, străbunii lor. Se știe, atâtea silințe, jertfe și sacrificii n-au dus decât la cea mai nedemnă asuprire a urmașilor acestei rase viteze. Ea nu mai are existență politică. Trei calcâie au zdrobit-o. Dar valahii din Transilvania nu deznădăjduiesc că-și vor scutura jugul. Viitorul le aparține și ei repetă, cu o încredere de nezdruncinat, cuvintele în care li se concentrează toate năzuințele: « Românul nu piere! »

Ei bine, în cartea scrisă în limba franceza de Jules Verne, în colectia Hetzel la 1892, aceste ultime trei cuvinte apar… în limba română.